Contact

Address:

Str. Franzelarilor, 11 

Sector 2, Bucharest, Romania

 

Telephones: 

(+4) 021 211 5151

(+4) 07 22 44 25 28

Comments   

 
0 #1 Elena Santamaria 2017-04-05 12:52
Pagină realizată de ADRIANA NICA

Departe de ţară, o biserică românească îşi adună enoriaşii

Plecată din Banat, Elena Santamaria a dat neamului său
un lăcaş sfânt ctitorit pe pământ spaniol
„La naştere, tata, oltean născut în satul Buzeşti, de unde şi Fraţii Buzeşti erau originari, mi-a pus numele Elena, dându-mi astfel numele mamei sale. În acelaşi timp mi-a dat nu numai un nume, ci împreună cu mama, şi cel mai frumos sentiment: când m-au plămădit, m-au altoit cu secretul care a zăcut în mine până de curând, când nu ştiu ce minune a făcut să-l descopăr“. Elena Santamaria.

Plecată din România pe când avea numai nouă ani, căci situaţia în care rămăsese familia Elenei după moartea tatălui era precară, copila, alături de mama şi fratele ei, s-au trezit în America. Era ţara în care mama sa văzuse lumina zilei fiind născută din ţărani bănăţeni care fuseseră prin anii 1900 în America să facă bogăţie şi unde s-a întors ştiind că o aşteaptă libertatea şi şansa de a trăi o viaţă decentă. În America, Elena şi-a continuat studiile în timp ce se integra în-tr-o societate străină, încercând să nu se despartă de puţinii români pe care îi întâlnise acolo. „Mergeam la o biserică românească, vorbeam româna la Universitatea din Illinois, Chicago, chiar participasem la unele seminarii şi recepţii cu Mircea Eliade, mama având relaţii de profundă prietenie cu marele scriitor şi cu soţia acestuia“, povesteşte Elena. Intra în casele unor români în-
stăriţi cântând colinde româneşti, învăţase să danseze folclorul românesc şi să simtă muzica. „Ori de câte ori mă aflam singură în casă, ascultam numai muzică românească, iubeam baladele şi rapsodiile lui George Enescu, precum şi orice carte care-mi cădea în mână. Apoi, acasă, fraţii, mama, prietenii, vizitele, erau aproape numai români, beam vişinată, ţuică, mâncam sarmale, supă, chiftele, mititei, magiun, clătite şi gogoşi, iar mama îmi făcea tort la fiecare zi de naştere, tort cum se face la noi în Banat“, îşi aminteşte Elena. În America trăia româneşte, dar era o trăire căreia îi lipsea un adevăr, „eram toţi români integraţi în societatea americană, până în ziua în care am depus jurământul de american. Momentul acesta mi-a produs o senzaţie teribil de stranie - fizică şi psihică: mintea mea lupta cu frontierele. Jurând, mi se-nfiora pielea din cap până-n picioare; admi-
ţând să fiu cetăţean american, trebuia într-un fel să uit că eram româncă, să mă simt mândră de noua mea cetăţenie“. Studiile de specializare şi le-a făcut în Barcelona, Spania unde a cunoscut primul bărbat din viaţa ei, „mama fiind o persoană extrem de autoritară şi dominantă, nu mi-a permis nici un fel de prietenie cu nimeni în Chicago“, s-a îndrăgostit de el, iar după absolvirea studiilor de filologie spaniolă, s-a căsătorit cu acel bărbat, Ernesto Santamaria Maso, catalan de origine.
Rugăciunea strămoşilor
În Spania, Elena a întâlnit o altă societate, distinctă de America, cu o pronunţată influenţă arabă, care pe alocuri şi în unele persoane, încă păstra mentalitatea Evului Mediu. La cererea mamei sale a căutat români, iar dezamăgirea primelor încercări eşuate a fost compensată de întâlnirea cu primul român: Valentin Popescu, însă, acesta urma să plece în Germania, ca reprezentant al unuia dintre cele mai importante ziare din Barcelona, „La Vanguardia“. Şi astfel, singurul român pe care-l găsise în Barcelona, plecase. După mulţi ani, timp în care Elena a ajuns să facă parte dintr-o societate elitistă, „Dumnezeu a decis să-mi înapoieze ce?mi aparţinea, să mai savurez din minunea cu care am fost plămădită, născându-mă pe un pământ care aparţine unui vechi popor ales. Am simţit dorul, acest sentiment care ne aparţine într-un anumit fel numai nouă, românilor, dorul pe care îl consider mai puternic decât iubirea, dorul de a fi cine simţi că eşti“. Orice se ivea în preajma Elenei şi avea ceva românesc în el, încerca să şi-l apropie. A adus mulţi români din satul ei să muncească în Spania, să-şi îmbunătăţească viaţa, colabora, sprijinea şi ajuta pe oricine venea cu veşti de pe pământ românesc. În anul 2000, a apărut la Barcelona şi un preot român, Aurel Bunda, pe care l-a ajutat, l-a îndrumat şi l-a sprijinit pentru a ridica o biserică românească la Barcelona. Curând avea să se înalţe un lăcaş sfânt, o biserică românească cu hramul Sf. Gheorghe, în cadrul unei biserici catolice spaniole din Barcelona. „Nu peste mult timp, toţi românii din aceste locuri vor avea un templu separat de catolici, şi aceasta pentru că biserica va fi construită numai pentru credincioşii români. Ei au nevoie de acest lăcaş, unde să se întâlnească cu alţi semeni, unde să poată să?şi astâmpere durerile şi să-şi aline dorul. Să se spovedească, să se cunune, să poată şi românul să moară cu demnitate şi cinste, să aibă parte de o slujbă frumoasă, în al său grai“.
Cetăţean american şi soţia unui catalan
„Trecut-au anii în singurătate şi Elena, care trebuia să se integreze, a devenit chiar spaniolă cu multe principii, deci taie din nou frontiera; de data aceasta pe cea americană. Dar ea nu vrea să nu mai fie americancă şi nici nu vrea să spună că nu este româncă, căci Elena simte România prin toate mădularele ei, gândeşte, numără şi, mai ales, vorbeşte cu mama ei, aflată la Chicago, în limba română. Cu ea însăşi vorbeşte în română“, povestea Elena despre schimbările din viaţa ei. Au fost momente în care Elena trebuia să fie ce voiau cei din jur să fie, o soţie a unui catalan, integrată în familia spaniolă şi să trăiască asemeni locuitorilor din Barcelona. „Trebuia să ascult «sardana», un fel de horă catalană, pentru care nu simţeam absolut nimic, să mănânc mâncare tradiţională care nu-mi dădea nici pe departe aceeaşi poftă pe care mi-o stârneau sarmalele, să ţin conversaţii în familie, ce nici nu atingeau importanţa celor avute cu fraţii mei români“, adaugă Elena. Dar bănăţeanca a găsit un refugiu, ce pare că i-a adus toată liniştea de care avea nevoie până la revederea cu pământul strămoşesc: amintirile. „Mă refugiam în amintiri care mi-au alimentat ani de-a rândul sufletul, până când am obţinut fericirea cea adevărată, reîntâlnirea cu pământul meu“, mărturisea Elena.




„Ţucu-mi pământul sfânt“
Familia Elenei Santamaria provine din Banat, de pe Mureş, din zona dintre Arad şi Timişoara. „Satul meu este Secusigiu, nu departe de Periam, fraţii mei cei mari mergeau la Mureş să înoate, însă pe mine nu m-au lăsat, de frică să nu mă înec. Abia la 27 de ani, în Barcelona, am învăţat să înot, când fetiţa mea, care avea mai puţin de un an, se scălda într-o piscină“, îşi aminteşte Elena. Nu demult a trecut prin Banat, a fost prezentă la o întâlnire cu elevi şi dascăli la Timişoara şi, bineînţeles, şi-a vizitat satul natal. „Casa în care m-am născut a vândut-o mama înainte de a părăsi satul, căci dacă ne venea aprobarea să plecăm în America şi mama avea casă, i-ar fi luat-o statul. După ce am înstrăinat-o am stat în apartamentul fratelui nostru, în Craiova. În schimb, satul, străzile, oamenii, obiceiurile şi tot ce am trăit acolo sunt trăiri care nu se dezleagă de mine, iubesc tot ce este în acel loc, mai ales dialectul, pe care numai acolo îl aud“. „Ţucu-mi pământul sfânt“ este sintagma care o va însoţi pe Elena oriunde s-ar afla, în Spania sau America. Ea nu va înceta să gândească, să numere şi să se roage în limba care-i umple sufletul.


Românii din Barcelona
În capitala Cataloniei, Barcelona, trăieşte un număr impresionant de români. „Comunitatea de români de aici nu prea are activităţi de moment, spune Elena. Eu am înfiinţat o asociaţie română, CA-ROM, cu scopul organizării unor activităţi culturale care să promoveze tot ce ne defineşte cultura şi tradiţia. Astfel s?au făcut cunoscuţi pictorii, scriitorii, poeţii şi alţi oameni de cultură români. Marele Eminescu a început să fie cunoscut de catalani, care de altfel nu ştiu mai nimic despre ţara noastră. Dar încă mai am mult de luptat ca să realizez o activitate bogată şi bine organizată“. În colaborare cu Marcela Tatu, o altă româncă ce are o asociaţie de ajutorare, Elena este implicată în construirea unui lăcaş pentru ca membrii - vreo 800 de români cu toţii - să aibă poate singurul loc unde devin pe deplin credincioşi. „Mi-au atras atenţia, la slujba de Înviere, câţiva romi. Stăteau cuminţi şi păreau foarte pătrunşi de cuvintele preotului. Părintele Aurel Bunda a pronunţat şi câteva cuvinte în spaniolă, întrucât la slujbă lua parte şi un reprezentant al Guvernului catalan. În societatea cealaltă, să-i zicem cel puţin elitistă, Ambasada Română de la Madrid sau Consulatul de la Barcelona încearcă să aducă ceva de acasă în Spania. De marile sărbători, în aceste instituţii se organizează seri tradiţionale, iar consulul a decis să facă periodic câte o întâlnire între români pentru o gustare, un cocteil etc. Să ne vedem cu toţii, să ne salutăm şi să ne mai alinăm dorul de ţară“.
Quote
 

Add comment


Security code
Refresh

Utilizatori activi

  • hddddxviii
  • StaceySluri
  • JohnnyHab
  • Phillipnum
  • Williampleag

Statistici

Visitors
144
Articles
5
Articles View Hits
12455