UN INTERVIEW CU DON CAMILO

 

un interview cu Don Camilo

 

 

 

  • Cu lauretul Premiului Nobel pentru Literatură, Camilo José Cela

     

    În dorinţa de a mă convinge că, ceace scriu este bun şi demn de citit, la cursul de doctorat de la Universitatea Barcelona, sub conducerea profesoarei Anna Caballé, am scris prima mea lucrare pe o temă de memorialistică, deoarece toate studiile mele şi cercetările erau pe tema memorialisticii, cercetări despre viaţa şi activitatea unui scriitor, în particular.

    Cred că şi titlul acelei lucrări era „Americana”,  încă de pe atunci. Erau doar şapte pagini, dar suficient ca profesoara mea să-şi facă o idee clară despre potenţialul meu. Când a prezentat  rezultatele calificărilor, profesoara nu a adus lucrarea mea. În schimb mi-a cerut s-o însoţesc la biroul ei fiindcă avea să-mi comunice ceva. Eu eram tot mai emoţionată. Îmi puneam tot felul de întrebări. Credeam că lucrarea mea nu era suficient de bună şi pentru a nu mă insulta în prezenţa altor colegi, m-a invitat la birou să-mi comunice ,,tragedia”. Doamna profesoară a luat lucrarea mea în mâini. A mai răsfoit-o puţin. Eu, tot mai emoţionată am întrebat-o nerăbdătoare: ,,Por favor, ¿qué pasa? ¿No está bien?” (,,Vă rog, ce se întâmplă? Nu este bine?”)

    Profesoara a mai răsfoit cu lentitudine lucrarea iar, apoi, mi-a înmânat-o spunându-mi:

 

,,- Felicitări! Tocmai ai debutat ca o tânără scriitoare de memorialistică!”

 

Sunt puţine întâmplări în viaţa mea care mi-au creat o stare de glorie atât de mare încât să nu îmi pot stăpâni râsul şi plânsul în acelaşi timp. Prima întâmplare şi pe care nu o voi uita niciodată, s-a produs la Chicago, în anul 1972, când am devenit cetăţean american şi mi s-a făcut pielea de găină din creştet până-n picioare. Părul mi se făcuse măciucă şi nu mai auzeam nimic, de parcă eram pe altă lume. De această dată, însă, i-am mulţumit cu mult respect profesoarei mele Anna Caballé, întrebând-o încă o dată dacă vorbeşte serios, zâmbind, râzând şi cu un semn mare de neîncredere în vorbele ei, dacă este adevărat ce am auzit, iar ea mi-a repetat că de acum înainte pot să scriu ce vreau şi cât vreau, căci suntscriitoare de memorialistică.

 

Mi-am luat lucrarea şi ieşind din biroul profesoarei, alergam pe coridoarele facultăţii, săream, mă zburdam de fericire iar, apoi, când am ajuns în stradă, mi-au dat lacrimile de fericire. În sine, mă gândeam la faptul că, am urcat încă o treaptă în calea vieţii mele, a carierei, dar şi a formării personalităţii. Acum sunt scriitoare, deci trebuie să mă comport ca atare. Fericirea mea era doar a mea. Nu aveam cu cine să împărtăşesc succesul meu dar nici nu aveam nevoie de mai mult. Pentru a duce la bun sfârşit teza mea de doctorat era strict necesar să îl cunosc pe  autorul meu ales, şi anume pe Don Camilo José Cela, deţinător a zecilor de premii Honoris Causa şi a altor premii şi onoruri printre care şi titlul de „Marchiz de Iria Flavia”.

 

În toţi anii căsnicie mele la Barcelona, începând cu anul 1976, în care m-am căsătorit, Don Camilo a fost foarte mediatizat pe ecranele tuturor posturilor de televiziune spaniole. Mereu îl vedeam la show-urile mondene, iar în cariera mea de studii de ,,Filologie Hispanica” i-am citit cărţile cele mai cunoscute: ,,La familia de Pascual Duarte” (,,Familia lui Pascual Duarte”) şi ,,La Colmena” (,,Stupul”). Toată Spania îl cunoştea pe Don Camilo ca fiind un om care făcea surprize şi era un scandalos, în sensul bun al cuvântului. Era şi caraghios. Lumea abia aştepta să vadă cu ce surprize se va prezenta. Toţi jurnaliştii care îi puneau întrebări aveau zâmbet pe obraz.  Dar toate mărturisirile lui se bazau pe adevăruri din viaţa lui. O viaţă pe cât de elegantă, pentru că se trăgea dintr-o familie de boieri, pe atât detumultoasă, cu trecut frumos şi aventuros de copil dar, apoi, plin de dificultăţi şi suferinţe, în timpul Războiul Civil, epoca cea mai cruntă a societăţii spaniole.

 

O colegă mi-a spus că toţi doctoranzii aveam dreptul să-i vizităm pe scriitorii aleşi, iar scriitorii, nu doar că erau obligaţi să ne accepte vizită ci era şi o onoare pentru ei că au fost aleşi să fie personajul unei teze de doctorat.

 

Deci, misiunea mea era clară: un interview cu Don Camilo. A trebuit să sun la Academia de Literatură de la Madrid să aflu cum să fac să iau legătura cu  marele  scriitor. Imediat m-am pus să-i scriu un fax, căci pe atunci fax-ul era aparatul cel mai rapid, transmiţător de scrisori şi mesaje. I-am scris caligrafic pe o foaie cu antetul restaurantului meu şi al soţului pe atunci şi am semnat aşa cum m-au înscris la Facultate: Elena G. Popescu de Santamaría.

 

Dar, eram sigură că scriitorul, un om atât de important, nici nu va citi fax-ul meu. Însă, după vreo două săptămâni, în timp ce mă aflam eu singură acasă la conacul Mas Sans şi priveam programul la TVR Internaţional, a sunat telefonul. Am pus receptorul la ureche, am spus ,,Da ¿”, cu semnul întrebării în voce şi, deoadată, am auzit vocea de bariton, incondundabilă, a lui Don Camilo: - ,,Ascultaţi, sunteţi dvs Doña Elena Popescu? Am primit scrisoarea şi vreau să vă invit să treceţi, pe 11 mai, pe la Biblioteca Naţională de pe strada Recoletos din Madrid. Îmi vor înmâna un Premiu Honoris Causa. Va fi şi o manifestare, astfel că vom avea ocazia să vorbim”.

 

Eu, emoţionată, am zâmbit fericită fiindcă era Don Camilo în persoană cel care mă sunase şi îmi vorbea, cumva am reuşit să-i răspund doar: ,,- Sí, sí, sí. Gracias. Muchas gracias!Don Camilo, gracias! Compleşită de emoţii nu am reţinut nici data şi nici ora, dar ştiam că secretara de la academie le ştia pe toate. Astfel, când mă liniştisem, am sunat-o şi mi-a dat toate instrucţiile. Altă mică glorie! Să mă sune pe mine Don Camilo. Cum? Ce oare, din scrisoarea mea, l-a făcut pe laureatul Premiului Nobel să mă sune el personal? De obicei, un academician transmite această sarcină secretarei. Plină de entuziasm, i-am împărtăşit soţului meu întâmplarea miraculoasă dar, el un demonstra că se bucură prea mult, şi ca de obicei marea bucurie a fost doar în sinea mea; în singurătatea mea care, străbătea gardurile conacului Mas Sans, ajungând oriunde doream eu.

 

Am profitat de un voiaj la Madrid, pentru prima oara plecând singură, cu acceptul soţului bineînţeles, şi în acelaşi voiaj am mers şi la Ministerul Educaţiei care nu era departe de Biblioteca Naţionala din strada Recoletos, pentru a-mi  pune ştampila de Apostillă pe traducerea diplomelor mele de licenţiată în Filologie, precum şi pentru autentificarea lor. Era 11 Mai 1998.

 

Odată ce am obţinut apostilla, îmbrăcată cu nişte pantaloni negri, pantofi eleganţi, negri din piele lăcuită, o bluză alba Burberry şi o jacheta Pierre Balmain cumpărată la Corte Inglés, mov închis, oarecum suficient de elegantă, m-am prezentat la Biblioteca Naţională cu un mesaj pentru Don Camilo într-un plic mare pe care mi l-a dat profesoara mea Anna Caballé şi, bineînţeles, cu o pungă mare în care erau toate diplomele mele apostilate. Însă, acolo, se pare că Don Camilo uitase să mă pună pe lista invitaţilor şi nu mă lăsau să intru. Le-am povestit tot dar nu m-au crezut. Până la urmă a trebuit să-i advertizez că dacă nu mă lasă să intru nu voi putea finaliza teza de doctorat, că Don Camilo va face urât, va divulga întâmplarea la televiziune. Supărată, dar cu multă amabilitate le-am mai cerut încă o dată să-l  întrebe personal pe Don Camilo sau pe Marina, tânăra lui soţie care era şi menagerul personal al laureatului Premiului Nobel şi vor vedea ca sunt invitata domniei sale la acel eveniment.

 

În cele din urmă au preferat să nu-l sune pe Don Camilo dar mi-au spus să stau pe un scaun anume. Era lângă culoarul pe care intrau personalităţile şi maiestăţile, pe un rând, puţin după mijlocul sălii. Pentru mine era perfect. Mă uitam împrejur. Eu mă încadram în limitele decenţei cu vestimentaţia mea, însă, acolo erau prezenţi numai oameni de seamă, ambasadori  şi soţiile lor, conţi şi contese de toate vârstele, crema mondena a capitalei pe care eu aveam ocazia să o văd doar în revista ,,Hóla” sau pe ecranul televizorului. Eram încântată de ce vedeam. Nu puteam să cred că eram şi eu printre oamenii importanţi ai Spaniei. Şi, totuşi, era adevărat. Mă gândeam: Wow! Ei cred că şi eu sunt importantă, la fel ca ei. Poate chiar eram, dar modestia mea mă facea să mă simt doar un om oarecare fiindcă în fond toţi sintem doar oameni; îmbrăcămintea şi scara socială şi culturală ne divide şi ne diferenţiază pe unii de alţii, dar ca mine era şi Don Camilo care niciodată nu a uitat că şi el era un simplu om.

 

La masa prezidenţială, postată în faţa publicului, deja erau aşezate unele personalităţi şi urma să intre Don Camilo cu Marina. Au fost puternic aplaudaţi. Apoi, a intrat Principesa Kristina, însoţită de Ministrul Culturii din acele vremuri. Au fost rostite multe cuvântări iar, în cele din urmă Excelenţa Sa Ambasadorul Venezuelei în Spania l-a decorat pe Don Camilo cu o medalie şi i-a acordat o diplomă pentru eleganţa cu care a tratat în operele sale femeia venezuelană. După aceea au ieşit cu toţii din sală. În foaierul Bibliotecii, Don Camilo era înconjurat şi agasat de o mulţime de reporteriţe cu microfoanele situate care de care mai aproape de gura scriitorului. Eu n-aveam nici o şansă de a mă apropia de el şi mă uitam împrejur mirată de atacul reporteriţelor asupra domnului Camilo care, zâmbind ca întotdeauna făcea glume şi răspundea cu ironie la câte întrebări putea. Într-un colţ, într-un fotoliu era aşezată o contesa bătrână. Avea piaptăn andaluzian pe cap şi-i atârna un batic de dantelă neagră pe spatele capului. Văzându-mă perplexă m-a întrebat ce se întâmplă. I-am spus că  trebuie să vorbesc cu Don Camilo şi să-i dau  un plic, dar nu vad  cum aş putea să mă apropii de el. Contesa m-a încurajat cât a putut şi atunci eu m-am apropiat printre jurnaliste şi l-am atins pe spate pe Don Camilo spunându-i cine sunt. I-am dat plicul pe care l-a luat şi l-a dat unui body-gard. Bine că am scăpat de plic!

 

Dintr-o dată Don Camilo a dispărut din sală şi toate reporteriţele la fel. Manifestarea a luat sfârşit iar eu am rămas cu mâna goala! Unde-i interview-ul meu? Ce mă fac? Eu aveam nevoie de mult mai mult. Să aflu ceva despre Don Camilo direct din gura lui. Ceva autentic. Să-l cunosc mai bine. Cu gândul că un mai am ce face în capitala Spaniei, total dezamăgită am luat un taxi şi am plecat la aeroport să prind un ,,puente aereo”, zboruri la fiecare ora Madrid-Barcelona. La aeroport aşteptând îmbarcarea, mă gândeam la interview-ul pe care încă nu l-am realizat şi că trăirea mea de la Biblioteca Natională a fost prea puţin. Nimica toată. Mai aveam nevoie de ceva. Am decis totuşi să nu mă las aşa uşor bătută, să mai încerc o dată. Un aveam nimic de pierdut dacă sun la cele două numere de telefon personale ale scriitorului pe care mi le trimisise secretara de la Academie. Am format numărul şi am murit de frică cu gândul să nu-mi dea un răspuns negativ. Cele 10 minute de care aveam nevoie pentru un interview în exclusivitate cu mine, pentru el nu era mare lucru. Am decis să mă voi deplasa ori unde era nevoie dacă îmi oferea doar 10 minute. A răspuns Marina şi explicându-i eu cine eram, mi-a vorbit cu o simpatie de parcă ne cunosteam de o viaţă şi cu multă amabilitate mi-a spus: ,,Un moment Elena, vine Camilo imediat la telefon”. În aşteptare auzeam cum ţipa la el: “Camilo, vino că  este Elena Popescu la telefon”. Iar, Don Camilo mi-a răspuns că mă invită la recepţia din acea seară oferită în onoarea lui şi care va avea loc la Hotelul Palace din Madrid pe la ora şase şi că acolo vom dispune de suficient timp pentru un mic interview. Lucrurile se complicau pentru mine dar erau tot mai palpitante. Şi iată pentru ce sunt buni banii: pentru a rezolva problemele. Din nou am urcat într-un taxi şi repede m-am întors în centru. Până nu îmi trecuse prin minte să merg la vreopensiune ca să economisesc bani, am constatat că era deja târziu şi nu mai aveam timp să mă deplasez la o pensiune mai îndepărtată, Mă găseasm în apropiere de marele Hotel Palace, din zona ministerelor. Atunci, brusc, am decis să merg direct la Hotelul Palace. La recepţie am cerut camera cea mai ieftina, singl, dar mi-au dat una dublă fiindcă la un hotel de aşa rang, toate camerele sunt cu paturi mari. Oricum, camera a fost în mansarda hotelului. O cameră pe gustul meu, stil englezesc. M-am delectat cu o baie de relax ca să-mi recuperez forţele necesare pentru un interview cu marele scriitor.

 

Între timp mi-au fugit gândurile la stilul cu care Marina l-a sedus pe Don Camilo. Când Don Camilo avea un eveniment în Galicia, pământul lui natal, la un hotel de doi bani care era în restaurare, sau o fi fost chiar o pensiune unde era cazat şi scriitorul şi mulţi jurnalişti printre care şi Marina care recent a absolvit jurnalismul. În baia acesteia nu era apa caldă şi înfăşurată doar într-un prosop, fără nimic altceva pe sine, s-a dus direct la uşa scriitorului să-i ceară s-o lase să facă duş şi să se spele pe cap în baia lui. Iar, Don Camilo care, bineînţeles, că era mirat de tupeul tinerei care nu semăna nici pe de aproape cu o madonă, doar că era minionă şi zâmbăreaţă, probabil, a acceptat. Şi, din acea clipă Don Camilo a schimbat direcţia vieţii lui. Ce i-a făcut, ce nu i-a făcut Marina, doar Dumnezeu ştie. Din acel moment erau nedespărţiţi. Domnul Camilo a  înaintat cerere de divorţ soţiei cu care a trăit toată viaţa şi au avut un fiu împreună şi s-a prezentat la decernarea Premiului Nobel cu Marina de mână, în loc să-i acorde soţiei acest ultim drept, fiindcă soţia a fost cea care i-a fost alături, a muncit la cărţile lui cot la cot cu el întreaga viaţă şi i-a tehnoredactat toate cărţile. Întreaga Spanie a rămas gură cască văzând acest gest neaşteptat, dar căsătoria lui cu Marina a semnificat o nouă etapă şi lansare a scriitorului care i-a adus mare succes în ultima parte a vieţii şi până în 2002 când a decedat.

 

Fără să-mi dau seama, în timp ce am revăzut întrebările deja formulate într-un caiet, s-a făcut deja târziu. Mi-am pus repede aceleaşi haine pe mine, m-am machiat puţin, mi-am luat poşeta şi  caietul şi plină de emoţii am coborât la recepţie, într-unul din saloanele de la parterul hotelului. Trecând pe sub bolta albastră a unei uriaşe cupole de sticlă, o cupolă cum un mai văzusem până atunci, mă întrebam prin care din uşi trebuie să intru. În cele din urmă am nimerit şi am intrat, dar nu ştiam încotro s-o apuc. Erau mese cu tot felul de bunătăţi, cum nu mai văzusem până atunci şi cocoane îmbrăcate cu haine fine, scumpe, atrăgătoare. În fine, era lumea pe care eu o vedeam doar la televisor. O doamnă s-a apropiat de mine şi a spus prieteneşte: ,,Hai să ciocnim, că şi eu sunt singură”. Normal că am acceptat, am ciocnit un pahar de şampanie, apoi două, am mai şi ciugulit din câte ceva că altă mâncare nu mai urma să servesc până la sosirea mea acasă la conacul Mas Sans.

 

Am istorisit povestea mea acestei soţii de ambasador al oarecarei ţări din America de Sud şi, aceasta mi-a spus să o însoţesc că mă duce ea la Marina. Eu mă miram cum va face acest lucru căci în sală toţi vorbeau, râdeau, ciocneau, mâncau, se fotografiau. Erau mulţi de la mass-media, care luau interview-uri personalităţilor. Îndată ce a auzit Marina că eu eram cea cu pricina, când i-am spus numele meu m-a luat de mână şi m-a dus lângă Don Camilo, spunându-mi că el de obicei stă retras de mulţime, într-un colţ împreună cu surorile şi fraţii lui. Marina m-a prezentat scriitorului şi a plecat din nou la lumea ei mondenă.

 

Don Camilo m-a privit zâmbind şi ,,m-a măsurat” de sus până jos. Apoi, mi-a oferit un scăunel stil taburet, invitându-mă să stau lânga el. A exclamat autoritar dar frumos: ,,Luaţi loc. Vă ofer zece minute, aşa că daţi-i drumul că timpul este aur şi zboară”. Dar, înainte de a mă apropia de Don Camilo mi-am deschis reportofonul pe care-l ţineam în mână împreună cu caietul cu întrebările, uitand că reportofonul era deschis şi când era să citesc întrebările, nu vedeam nimic. De atâtea emoţii şi de atâtea întâmplări, uitasem să-mi pun ochelarii pe ochi înainte de a ieşi din camera. Am improvizat. L-am întrebat pe Don Camilo câteva întrebări concrete despre  scrierile sale autobiografice. Apoi, despre fericire. Ce este fericirea pentru el ¿. M-a bucurat mult să aflu că răspunsul scriitorului coincidea cu concepţiile mele despre fericire. Mi-a spus că în viaţă trebuie să ne resemnăm şi să acceptăm totul cu naturaliteţe. Dar, când era să fie mai captivant interview-ul, don Camilo care, nu a fost atent doar la mine şi la răspunsurile pe care mi le dădea ci, era cu ochiul pe întreaga scenă din acel salon şi mai dialoga şi cu familia sa, la un moment dat, s-a ridicat brusc. Mie mi-a zis încet la ureche să îl scuz o secunda şi mi-a atins braţul meu drept cu mâna lui stangă, ca o mângâiere ca să nu mă sperii, în timp ce cu mâna dreaptă, a tras cu pumnul în masă atât de tare încât a sărit măsuţa de pe podea şi a rostit cu voce puternică de se făcu linişte în întreaga sală: ,,A mi no me toca los cojones ni Dios” (,,Pe mine un mă înşeală nici Dumnezeu”).

 

S-a scuzat spunându-mi să aştept că revine la interview-ul nostru îndată ce termină cu acei paparazzi. A plecat să se certe cu un jurnalist care, după câte am inţeles, n-avea permisiune să fie prezent la recepţie.

 

În timp ce Don Camilo era absent din colţul nostru, două dintre surori se tot uitau la mine şi bârfeau între ele. În cele din urmă mă întrebară: ,,Dar cine sunteţi dumneavoastră de are Camilo atâta răbdare? De obicei îi expediază pe toţi în cinci minute, iar dumneavoastră sunteţi aici toată seara!”. Cum de vă tolerează aşa de mult, amabil şi frumos?Le-am răspuns că nu sunt cineva important, că sunt doar o doctorandă, iar lucrarea mea este despre memorialistica din opera domnului Cela.

 

A revenit la interview-ul meu dar, iar a fost întrerupt ca să facă un discurs literar despre femeia venezolană din literatura lui, timp în care eu, care mai aveam un mini aparat de fotografiat în buzunar, i-am cerut unui fotograf să mă fotografieze cu Don Camilo, dar numai după ce i-am cerut permis domnului Camilo. Aşa se face ca am, ce-i drept o singură poză cu marele scriitor, dar acea poză cu don Camilo însemnă foarte mult pentru mine, fiindcă ceea ce a rămas în memoria mea nu se va şterge niciodată.

 

Am mulţumit renumitului laureat al Premiului Nobel pentru amabilitate şi mi-am luat rămas bun de la toţi de parcă îi cunoşteam de mult, mult timp. În drumul spre ieşire, simţindu-mă mulţumită şi degajată că totul s-a terminat cu bine, am devorat tot ce mai rămăsese pe mesele care, cu doar o oră în urmă, erau împodobite cu de toate.

 

Am urcat la camera mea unde am explodat de o bucurie inexplicabilă şi de atâta osteneală, am adormit plăcut în acest hotel de lux, pe un pat extravagant care m-a costat patruzeci şi ceva de mii de pesetas, adică vreo 250 euro care, pe atunci şi pentru mine pe atunci era destul de mult. 

 

Totul în viaţă are un preţ. Până şi noi, oamenii, avem un preţ. Depinde de faptul, cât de mult sau de puţin ne valorificăm noi pe noi înşine. Eu, am considerat că, am tot dreptul la acest mic lux, dat fiind faptul că teza mea de doctorat era deja în derulare, adică nu doar că aveam dreptul dar şi meritam acest mic cadou. Mai mult chiar, consider că, la decizia mea de a rămâne la Madrid în acea noapte pentru o întâlnire cu laureatul din Spania a Premiului Nobel pentru Literatură, a contribuit şi Mâna Cerească care m-a îndemnat să fac acest lucru.

 

 

 

 

 

Asoc. Casa-Rumana, Barcelona, Spania

Add comment


Security code
Refresh

Utilizatori activi

  • hddddxviii
  • StaceySluri
  • JohnnyHab
  • Phillipnum
  • Williampleag

Statistici

Visitors
144
Articles
5
Articles View Hits
12456